Cred că fiecare dintre voi, a simţit măcar odată ce simt eu acum. Stând şi cugetând, după o zi foarte ploioasă de mai, am încercat să regăsesc momentele când nu îmi păsa de tot ce e în jur.
Îmi doresc să mă reîntorc la anii copilariei, atunci când alergam cu prietenii prin cartier în zilele toride de vară şi, bând apă transpirat, nu îmi păsa că voi face apă la plămâni pentru că eram mult prea ocupat să scap turma.
Îmi doresc să fiu copil, să pot să fac nazuri la felul de mâncare pus pe masă, fără să îmi pese de eforturile depuse pentru aceasta.
Îmi doresc să nu îmi pese de asigurări, plata facturilor, rate, să nu am grija fiecărui bun pe care îl am în buzunar, la fel cum îmi doresc să nu fii auzit vreodată ticăitul semnalului de service al maşinii.
Îmi doresc să nu fii auzit vreodată de razboaie, minore abuzate în fel şi chip de tot felul de animale perverse, politicieni corupţi, oameni care mor de foame, stadioane pline de bădărani şi gherţoi de cea mai joasă speţă.
Vreau să cred că pentru a primi ceva nu trebuie decât să stau 5 minute cuminte.
Vreau să nu fii simţit vreodată cum e să te îndrăgosteşti, să iubeşti sau să suferi din cauza asta, ci doar sa îmi doresc să stau în banca de la geam cu cea mai frumoasă fată din clasă.
Îmi doresc să mai ies din când în când cu bicicleta la o plimbare prin cartier cu amicii care, de voie de nevoie, sunt acum răsfiraţi prin facultăţi, unii chiar cu serviciu.
Vreau ca lumea să mă placă doar pentru că exist, nu să facă diferenţieri pe criterii de cunoştinţă, să fiu exact ca la începutul şcolii, egal cu ceilalţi.
Vreau ca atunci când ajung pe plaja la mare (nu a noastră) să nu fiu privit penibil atunci când mă înham la construirea unui castel de nisip.
E o întreagă nebunie ce se întamplă acum cu noi. Am ajuns să nu ne mai bucurăm de cele mai mici plăceri ale vieţii. Nici cafeaua de dimineaţă nu mai reprezintă un moment de răgaz, ci unul care grăbeşte trezirea noastră spre noul loc de muncă, iar în momentul când ştii că ai de primit un mail de la şeful tău şi primindu-l, ai ratat din varii motive să răspunzi la el, eşti imediat catalogat ca incompetent pentru acel post. Tinerii se agită ca nălucii să depună mii de CV-uri, să-şi caute un loc de muncă, şi, odată angajaţi, dau uitării aproape tot ce au: relaţii, timp liber, prieteni, familie. Şi asta doar pentru a avea un job extenuant, prost plătit în raport cu munca prestată. Masochismul lor mă uimeşte uneori, iar faptul că nu îşi dau seama că au toată viaţa înainte pentru lucrul ăsta mă face să fiu şi mai indignat.
Vom ajunge toţi ca nişte roboţi, dresaţi ca animalele de patronii marilor corporaţii, având vise umede, nu cu Jenna Jameson (băieţii)/Sylvester Stalone (fetele), ci, cu noul model de laptop, sau cu noul tip de tastatură multifuncţională.
Singurul mod de a îi mai avea aproape pe cei dragi e aceala de a-i avea colegi de muncă. Ne robotizăm încet, dar sigur, însă...pentru a pluti trebuie să vedem atât jumătatea plină, cât şi jumătatea goală a paharului!
