Wanna peace? Go to Greece !

Aud des la TV spunându-se, de către nişte trepanaţi, că suntem "norocoşi" pentru că nu ne aflăm în situaţia Greciei. Ok. Bun. Ei nu ies în stradă ca ai noştri pentru reducerea salariilor cu vreun procent. Nuuu...ei ies pentru că nu îşi mai primesc al 13-lea şi al 14-lea salariu. Nici nu se pune problema de vreo reducere.  Din contră, la ei miza e cu totul alta, neintersectându-se deloc cu a noastră. Eu unul mi-aş dori să fim în situaţia lor şi nu vorbesc în necunoştinţă de cauză.

Vara trecută am fost acolo şi am văzut cum stă treaba. Au soşele, au sistemul de gestionare al traficului în oraşe bine pus la punct. Au servicii de calitate: de la restaurante şi până la cele hoteluri. Ce să mai...Au, au, au. Ei au...noi AUU! În filmuleţul de mai jos vă prezint doar o mică mică mică parte din cum arată nişte drumuri rudimentare la ei, de vis la noi. Ţin să precizez faptul că am stat "la Grecia" o săptămână, una singură.

Tunelul prin care trec la un moment dat nu era funcţional la dus şi din estimările mele, DACĂ s-ar fii făcut în România, ar fi durat cam...20 de ani, raportat la mizeria aia de la Băneasa. Şi a nu fi funcţional nu înseamnă că s-ar fi spart vreo ţeavă de apă sau să fii fost în renovare. Nu...tunelul ăla se construia...în stâncă. Şi ghici ce. La întoarcere am trecut prin el. Repet, într-o sap-tă-mâ-nă. Mai jos, şoseaua de centură a Salonicului, şosea căreia bine-înţeles că nu i-a putut sta în cale un deal. Câte benzi? R: Una, aţi zice. Greşit. R: Două. Neah... Greşit. Da câtee mă mâncaaa?, m-ati fii întrebat. Răspuns corect: TREI...în p**a mea! Plus bandă de accelerare în unele locuri ;).

Dar ce zic eu aici poveşti. O imagine face cât 1000 de cuvinte! Câte imagini vreţi să vă pun ? Romania, land of COIS!

Înapoi la copilărie

Cred că fiecare dintre voi, a simţit măcar odată ce simt eu acum. Stând şi cugetând, după o zi foarte ploioasă de mai, am încercat să regăsesc momentele când nu îmi păsa de tot ce e în jur.

Îmi doresc să mă reîntorc la anii copilariei, atunci când alergam cu prietenii prin cartier în zilele toride de vară şi, bând apă transpirat, nu îmi păsa că voi face apă la plămâni pentru că eram mult prea ocupat să scap turma.
Îmi doresc să fiu copil, să pot să fac nazuri la felul de mâncare pus pe masă, fără să îmi pese de eforturile depuse pentru aceasta.
Îmi doresc să nu îmi pese de asigurări, plata facturilor, rate, să nu am grija fiecărui bun pe care îl am în buzunar, la fel cum îmi doresc să nu fii auzit vreodată ticăitul semnalului de service al maşinii.
Îmi doresc să nu fii auzit vreodată de razboaie, minore abuzate în fel şi chip de tot felul de animale perverse, politicieni corupţi, oameni care mor de foame, stadioane pline de bădărani şi gherţoi de cea mai joasă speţă.
Vreau să cred că pentru a primi ceva nu trebuie decât să stau 5 minute cuminte.
Vreau să nu fii simţit vreodată cum e să te îndrăgosteşti, să iubeşti sau să suferi din cauza asta, ci doar sa îmi doresc să stau în banca de la geam cu cea mai frumoasă fată din clasă.
Îmi doresc să mai ies din când în când cu bicicleta la o plimbare prin cartier cu amicii care, de voie de nevoie, sunt acum răsfiraţi prin facultăţi, unii chiar cu serviciu.
Vreau ca lumea să mă placă doar pentru că exist, nu să facă diferenţieri pe criterii de cunoştinţă, să fiu exact ca la începutul şcolii, egal cu ceilalţi.
Vreau ca atunci când ajung pe plaja la mare (nu a noastră) să nu fiu privit penibil atunci când mă înham la construirea unui castel de nisip.

E o întreagă nebunie ce se întamplă acum cu noi. Am ajuns să nu ne mai bucurăm de cele mai mici plăceri ale vieţii. Nici cafeaua de dimineaţă nu mai reprezintă un moment de răgaz, ci unul care grăbeşte trezirea noastră spre noul loc de muncă, iar în momentul când ştii că ai de primit un mail de la şeful tău şi primindu-l, ai ratat din varii motive să răspunzi la el, eşti imediat catalogat ca incompetent pentru acel post. Tinerii se agită ca nălucii să depună mii de CV-uri, să-şi caute un loc de muncă, şi, odată angajaţi, dau uitării aproape tot ce au: relaţii, timp liber, prieteni, familie. Şi asta doar pentru a avea un job extenuant, prost plătit în raport cu munca prestată. Masochismul lor mă uimeşte uneori, iar faptul că nu îşi dau seama că au toată viaţa înainte pentru lucrul ăsta mă face să fiu şi mai indignat.
Vom ajunge toţi ca nişte roboţi, dresaţi ca animalele de patronii marilor corporaţii, având vise umede, nu cu Jenna Jameson (băieţii)/Sylvester Stalone (fetele), ci, cu noul model de laptop, sau cu noul tip de tastatură multifuncţională.
Singurul mod de a îi mai avea aproape pe cei dragi e aceala de a-i avea colegi de muncă. Ne robotizăm încet, dar sigur, însă...pentru a pluti trebuie să vedem atât jumătatea plină, cât şi jumătatea goală a paharului!

Asemănare...

Nu-i aşa că se aseamănă izbitor atât din punct de vedere profesional (producători - primul de hidoşenii, celălalt de ceva o idee mai ascultabil), fizic, cât şi ca atitudine :))?